Despre prietenie cu Părintele Serafim de la Mânăstirea Oaşa

E lung, dar merită citit. Lectură placută!

”Există tot felul de prietenii, de legături între oameni: tovărăşii, prietenii de diferite interese, de afinităţi, de interese sportive sau de serviciu, iar oamenii se plac unii pe alţii, ies împreună, se distrează împreună, se bucură împreună, se întristează, îşi spun păsurile unii altora, dar, din păcate, puţine dintre aceste prietenii rămân prietenii de durată. Vedeţi, în lume apar tot felul de ispite, de încercări, cine nu-i cu Dumnezeu, cine-i numai pe criteriul veacului acestuia, de obicei e înşelat şi trădează prietenia, ori descoperă anumite taine ale prietenului lui şi atunci prietenul se îndepărtează de el cu tristeţe, ori se supără peste măsură de la tot felul de cuvinte, din nimicuri. Părinţii spun că există totuşi o prietenie, un fel de dragoste între oameni, care durează şi în veacul acesta trecător, dar mai ales în veşnicie.      Era Părintele Iosif, un bătrân la care au mers cei doi părinţi, Ioan Casian si Gherman, care erau prieteni buni, au mers din Dobrogea până în pustia Egiptului şi au luat la rând cei mai înduhovniciţi părinţi care erau în zonă şi au convorbiri cu 24 de Părinţi. Printre ei este şi bătrânul Iosif. Şi el spune care este adevărata prietenie. El spune că “adevărata prietenie e cea care merge sau se naşte din asemănarea virtuţilor.” Şi aceasta nu o poate distruge nici timpul, nici spaţiul, nimic, nici chiar moartea, pentru că prietenia rămâne. Şi spunea că prietenia creşte şi sporeşte, dar că sporeşte din amândouă părţile. Dacă cei doi urmăresc calea virtuţii, atunci prietenia se menţine. Dacă unul se rupe, automat prietenia răceşte. Chiar dacă cel puternic, cel care sporeşte în virtute se străduieşte să-şi menţină această iubire şi dragoste, el nu reuşeşte să o salveze. De ce? Pentru că cel slab e nemulţumit. El nu vrea să fie compătimit, el nu vrea să fie ridicat, tot el e cel care bagă beţe-n roate şi atunci cel puternic, chiar dacă luptă să menţina prietenia cu el, nu mai poate. Prin urmare, pentru a menţine prietenia, e obligatoriu să fie o împreună lucrare pe această scara a virtuţii. Şi apar tot felul de probleme, de discuţii, până ce oamenii se cunosc, apar tot felul de păreri diferite, se pot isca chiar certuri, şi de la certuri, vedeţi că de multe ori oamenii se distanţează. Şi spunea ce să facem ca să ţinem prietenia respectivă la nesfârşit. Şi spune părintele şase lucruri:
   Primul lucru spune “dispreţuirea celor lumeşti, desconsiderarea lucrurilor care le avem” şi spune că “dragostea de fratele trebuie să fie deasupra lor”. Deci nimic din lumea aceasta să nu te despartă de aproapele.
   Al doilea lucru, care nu-i uşor deloc, este ca “voia fratelui să o pui deasupra voii tale”. Adică să-l faci pe el mai înţelept decât tine. Şi vă spun un lucru. În lucrurile astea secundare, cel mai puternic cedează. Nu cel care-şi menţine punctul de vedere, ci acela care cedează în faţa lui Dumnezeu este mai mare. În acest fel reuşim să menţinem legătura dragostei unul faţă de altul.
    Cel de-al treilea lucru spune “chiar şi cele considerate folositoare şi trebuincioase trebuie să fie mai mici decât binele dragostei şi al păcii”. “Întru aceasta veţi cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei – spune Mântuitorul în Ioan, capitolul 13 -, dacă veţi avea dragoste între voi”. Cine iubeşte, iartă. Dragostea acoperă mulţime de păcate. Nici lui Dumnezeu nu-I place când cineva bârfeşte, pentru că şi cel bârfit este copilul Lui şi Îl doare. Dumnezeu, în perspectiva veşniciei, îl aşteaptă pe el să se întoarcă şi, poate în scurt timp ajunge mai sporit duhovniceşte decât cel care l-a bârfit. Doar Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, îşi dă seama de acest lucru şi din acest motiv nu avem dreptul să judecăm.   Al patrulea cuvânt spune că “nu are voie să se supere niciodată, fie c-ar fi pricini drepte sau nedrepte”. Deci nu ai voie să te superi pe aproapele tău, şi mai ales pe prietenul tău, chiar dacă ar ridica sabia împotriva ta. E un lucru greu, chiar şi dacă numai ai întristat pe cineva.   Cel de-al cincilea cuvânt spune că omul “trebuie să lupte să înlăture supărarea fratelui ca şi cum ar fi a sa proprie, chiar dacă a început fără motiv”. Deci tu trebuie să faci în aşa fel să îndepărtezi din inima întristarea prietenului tău, chiar dacă de la el a pornit discuţia contradictorie. Astfel, ca să menţii o prietenie, e nevoie ca tu să faci primul pas. Şi va spun: acela care face primul pas e mai mare în faţa lui Dumnezeu, acela care se întoarce şi spune “frate, te rog să mă ierţi”. Dar aceasta se poate realiza doar dacă eşti pe calea virtuţii, doar dacă eşti în lucrare cu Dumnezeu.   Ultimul cuvânt spune că “lucrul hotărâtor şi general pentru toate patimile este ca omul să se gândească zilnic că are să plece din lumea aceasta”. Cine ştie că e trecator, că va da răspuns pentru toate, nu mai pune la calcul toate cuvintele rele, toate privirile şi poate să treacă foarte uşor peste toate. El iartă din inimă, “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Spune că gândul acesta e de fapt un antidot al tristeţii.
  “Nimic mai presus de dragoste şi nimic mai prejos de mânie”. Mânia şi supărarea sunt foarte primejdioase. Duhul vrăjmaşiei desparte pe oamenii trupeşti, fără Dumnezeu. Vedeţi, vrăjmaşia, când se naşte între oameni, oamenii se separă şi o să vedeţi lucruri extraordinare. Uitaţi-vă la copilaşi. Se ceartă, se împacă şi caută comuniunea, caută să fie împreună. Cu cât îmbătrânesc, oamenii parcă vor să se izoleze. Au mai multe tabieturi şi devin din ce în ce mai izolaţi. Tinerii, în schimb, tind să se apropie unii de alţii. E frumos lucrul ăsta, dar vedeţi că ne învaţă Părinţii cum să ne apropiem: pe calea virtuţii. Că altfel vom gusta din gustul amar al eşecului. Dacă nu ne menţinem pe calea virtuţii, mergem pe interese. “Cearta aduce ura, iar dragostea va ocroti pe toţi cei ce nu se ceartă” (Pilde, cap. 10). Când doi prieteni ajung totuşi la o discuţie contradictorie şi păstrează, să zic aşa, totuşi, limitele normale, nu ajung la un consens. Ei bine, să analizeze o conştiinţa superioară şi merg la un bătrân. “Dacă există vreo mângâiere în Hristos, spune Sf. Apostol Pavel, dacă există vreo uşurare în dragoste sau vreo îndurare şi milostivire, împliniţi bucuria mea ca să gândiţi la fel şi cu aceeaşi iubire, cu acelaşi suflet, aceeaşi cugetare şi nu faceţi nimic din duh de ceartă nici de mărire deşartă, ci cu smerenie, unul pe altul socotindu-vă mai de cinste decât pe voi înşivă”. Vedeţi, noi facem de obicei invers. Trebuie să luptăm să-l punem pe aproapele deasupra. Altă cale nu există. Şi o să vedeţi că de multe ori adevărul e la el. Pentru că şi Dumnezeu îţi arată de multe ori că e mai bine să te smereşti. Asta-i calea. E bine să fiţi cu îngăduinţă, când spune celălalt, totuşi să-l asculţi cu răbdare. Să te rogi la Dumnezeu cu smerenie că dacă aproapele are dreptate, să te lumineze.
    Mi-a plăcut un cuvânt care spune ce înseamnă să întorci şi celălalt obraz, dar spune “celălalt obraz drept”. “Când te loveşte peste obrazul cel drept, să întorci şi celălalt obraz drept”, adică se referă la partea lăuntrică. Adică cineva te-a lovit exterior, peste trup, tu n-ar trebui să te tulburi nici lăuntric. Asta e măsura Evangheliilor. Adică tu, lăuntric, nu trebuie să te superi pe el ci, din contră, să faci în aşa fel să-l împaci pe el prin bunătatea ta lăuntrică şi prin netulburarea ta interioară. Iar atitudinea asta o dobândeşti numai dacă mergi pe calea virtuţii. Altfel nu poţi să ai atitudinea asta lăuntrică, să nu-l urăşti pe cel ce te loveşte. De-asta spun Părinţii că rău cu rău nu se invinge, ci se inmulteste, si raul se invinge cu binele si binele se inmulteste cu bine. De-asta spun, că altă cale nu este, decât să ierţi, decât să pui deasupra ta, decât să mergi pe calea asta a virtuţii. Şi decât vorbe blânde şi umile în afară şi în inimă duhul, cumva, îngâmfat, mai bine mustră-l pe aproapele decât să faci viclenia asta neplacută Domnului. Vedeţi, trebuie să fii cu mare băgare de seamă la starea lăuntrică. Mai bine taci decât să scoţi vorbe mieroase dintr-o inimă îngâmfată şi împietrită. Şi să ştiţi că puternic este cel care pune voia fratelui deasupra lui, care iartă, care trece cu vederea, nu cel care îşi ţine morţiş părerea lui. Şi câştigi mult mai mult duhovniceşte prin îngăduinţa şi prin răbdare. “Voi cei puternici răbdaţi slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani, cap. 15, versetul 1) “şi “purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni, cap. 6).

E concluzia, cumva, a Avvei Iosif: “Cine rămâne cu Dumnezeu, rămâne într-o prietenie veşnică”. Nici moartea nu-i desparte.”